Contrazicerea

Contrazicerea, adica efortul de a-l convinge pe celalalt asupra unui anumit lucru, este o fapta riscanta, aceasta putand activa si dezvolta patimi precum egoismul, slava de sine, mandria, mania, grairea in desert, calomnia, tinerea de minte a raului, dispretul si ura.

Cand un om se arata dispus sa afle un anumit lucru, atunci putem incerca sa-l ajutam cu explicatiile si cu marturia noastra, insa atunci cand omul nu da nici cel mai mic semn ca ar fi dispus sa isi schimbe anumite convingeri, contrazicerea cu acesta si efortul de a-l face sa inteleaga ceva anume se vor dovedi mai mult pagubitoare decat folositoare.

Sa nu inmultim raul !

Cand aproapele greseste, dar nu accepta sub nici un chip faptul ca se poate insela in faptele sau gandirea lui, atunci nu mai are rost sa ne folosim de cuvinte sau argumente pentru a-l ajuta sa inteleaga ce anume greseste. Mintea lui este deja mult prea incordata spre a se apara, deci nu mai poate privi liber lucrurile. Ne-am lupta, de fapt, cu duhul care ii intuneca mintea, iar nu cu el insusi, iar acest lucru este, inca de la inceput, sortit esecului.

Nu il judeca, deci, pe aproapele tau cel intunecat la minte, care nu stie ce face, caci nu omul, ci diavolul este cel care face raul in lume. Rabdarea raului din jurul nostru este un semn al apropierii noastre de Dumnezeu, care "face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni". Cuviosul Ghelasie spune: "Trebuie sa inveti sa traiesti cu raul, sa-l iubesti, ca daca te lupti cu el, il alimentezi, insa daca il iubesti (daca il scufunzi in iubirea si lumina lui Dumnezeu), il distrugi, moare. E o lupta rafinata in care trebuie sa lucrezi cu intelepciune, nu trebuie sa alimentezi raul in nici un fel si, pentru aceasta, nu trebuie sa intri in contradictii si dispute."

Taina intelegerii cuvantului

Despre vorbirea in pilde, Mantuitorului Iisus Hristos zicea ucenicilor Sai: "Voua va este dat sa cunoasteti tainele imparatiei lui Dumnezeu, iar celorlalti in pilde, ca, vazand, sa nu vada si, auzind, sa nu inteleaga" (Luca 8, 10). Acest "vazand, sa nu vada, si, auzind, sa nu inteleaga" se refera la cei carora li se spune un anumit lucru, insa, din pricina mandriei lor si a altor patimi, care le intuneca mintea, nu sunt dispusi sa se smereasca, pentru a pricepe cuvantul si a-l primi in inimile lor.

Indata dupa ce ne atrage atentia, zicand, "fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau", Iisus Hristos spune: "Nu dati cele sfinte cainilor, nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si, intorcandu-se, sa va sfasie pe voi" (Matei 7, 6-7).

Credem ca "cele sfinte" si "margaritarele" sunt si cuvintele drepte de invatatura pe care, din mila lui Dumnezeu, le-am inteles si le traim in viata noastra. Fara a ne mandri cu faptul ca noi am cunoscut "tainele Imparatiei lui Dumnezeu", se cuvine sa avem mare grija cui incercam sa le propovaduim, ca nu cumva sa nimerim inaintea unui om nepotrivit, care "sa le calce in picioare" si, apoi, "sa ne sfasie" si pe noi. Trebuie sa intelegem, "calcarea in picioare" inchipuie batjocorirea cuvintelor drepte pe care i le spunem, iar "sfasierea" noastra inchipuie pierderea linistii mintii si a odihnei inimii noastre, in urma faptei necugetate de a le spune cui nu trebuie.

Contrazicerea

Cuviosul Ghelasie de la Frasinei spunea adesea: "Nu te contrazice!". Acest lucru se traduce astfel: nu intra in conflict verbal cu aproapele tau. De ce? Pentru ca puterea mintii de a intelege un anumit lucru, de a-si verifica propria stare si de a primi o anumita invatatura este un dar de la Dumnezeu.

Cand ne intalnim cu persoane care gandesc gresit asupra unui anumit lucru, adica in mod diferit fata de noi, tacerea noastra este un mare semn de intelepciune, de smerenie si de dragoste. De intelepciune, pentru ca evitam conflictul si grairea in desert, de smerenie, pentru ca nu ne mandrim cu stiinta noastra, si de dragoste, pentru ca evitam ispitirea aceluia.

Se intampla, de multe ori, ca acelasi lucru sa fie vazut de oameni in moduri diferite, in functie de experientele si trairea fiecaruia. Trebuie sa stim ca nu este obligatoriu ca sa existe un singur mod de a vedea un anumit lucru. Doar adevarurile de credinta (dogmele) trebuie intelese la fel de toata lumea. Celelalte lucruri, in schimb, pot fi intelese in mai multe moduri bune, dar diferite intre ele. Acceptand varianta celuilalt, ne smerim, evitam ispitele, inmultim dragostea si atragem harul lui Dumnezeu.

Prin contrazicere se cade foarte usor in mandrie, iar de la mandrie si pana la aprinderea cu manie impotriva aproapelui nu mai este decat foarte putin. Pentru aceasta, Cuviosul Ghelasie de la Frasinei spune: "Cand esti manios si patimas, in loc sa te descarci, cere iertare, macar si formal, ca sa imblanzesti fiarele patimii ce cauta sa te sfasie."

Tot spre a evita contrazicerea, parintele mai spune: "Mare e taina tacerii care opreste dezbinarea si caderea in stricaciunea pacatului, a neiubirii. Sa-ti asumi tu insuti vina ta si a celuilalt, dar sa nu le diseci in toiul ispitei, sa nu te fixezi la ele, si sa le arunci in focul inchinarii tacute si rabdatoare, ca sa arda si sa crape dracul maniei din tine."

Nu te contrazice, crestine, ci iubeste tacerea si te roaga pentru aproapele tau !

Teodor Danalache

Când spui mama, spui viaţă!

† Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului 

...............................

Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub sfântul Omofor.

.....................
De câte ori stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: Mâncaţi mai repede că Maica Domnului stă în genunchi!
Îşi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori şi acum, când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit niciodată pe nimeni spunând. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul nostru binecuvântat de Dumnezeu!
De atunci făceam parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile de la începutul lumii până azi!
Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă în sinea ei, deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi că femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat şi frumos. Când eram student laSibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin l-am auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat mâinile, spre surpriza mea - o mărturisesc - totală! Nu m-am aşteptat să-mi văd pe cogemitea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem. Deşi era cam potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că, tânăr fiind, l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele doamne care au primit cu drag, dar şi cu o obişnuită stare. Femeia este conştientă că este valoroasă chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri creştine, de vrednicii de fiecare zi care nu se văd şi de care, uneori, te cuprind, fără să vrei, unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de cei din jur. Mama, soţia, gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni ştiută, mereu împrospătată şi de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă? Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o v edeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai văzut o aşa fiinţă, şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama, soţia, gospodina, este întreita minune printre noi, oamenii. Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreită minune! Ori de câte ori am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum simt ca şi atunci, ba, mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales că nu i-am mulţumit niciodată că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş şi a intrat pe uşa palatului, unde, în anul 1936, tata a stat de gardă când era în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam 2 ani! Strigând după mine disperată, a întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră de casă, şi întrebând-o dacă m-a văzut cumva, i-a spus: Tu, Ileană, Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva. M-a găsit cu burta pe buduroiul fântânii, uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de cămăşuţă de pe spate în sus ca să nu mă sperii! Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat ieri. Am nişte emoţii grozave! Când mi-a povestit, m-a cuprins un straşnic plâns pe dinăuntru! Câtă grijă la o mamă şi că nu uită nimic! Nici un amănunt! Când spui mamă, spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!
Doamne, ce fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm aşa, mai bine să nu ştie pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu printre noi, oamenii.
Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm!