Reteta omului fericit

"O veche istorioara ne povește cum un rege suferea de o boală necunoscută și de nevindecat, boală care-l făcea să fie mai mereu trist și apatic, astfel încât nici cei mai pricepuți doctori din împărăție nu-i puteau da de cap. Într-un târziu, s-a zvonit că un vraci vestit, de la Răsărit, urma să treacă prin împărăție. Regele a pus să fie chemat la palat, unde doctorul străin l-a examinat pe îndelete și i-a pus tot felul de întrebări. La final, a concluzionat:

 

- Boala Excelenței-Voastre – deși complicată – are leac, dar pentru asta trebuie să găsiți un om cu adevărat fericit și să-i îmbrăcați cămașa. Doar așa vă puteți vindeca, sire…

Zis și făcut. Regele s-a gândit „Cât de greu o fi să găsesc oameni fericiți în tot regatul meu? Cu siguranță trebuie să fie destui…”

Îndată a poruncit să vină la el episcopul:

- Ce mai faci, Prea-Sfinția ta?

- Bine, sire, mă îngrijesc de treburile bisericii și de turma mea de credincioși.

- Bine, bine. Ești fericit?

- Cum mă puteți întreba așa ceva. Bineînțeles că sunt, cea mai mare fericire e să-l slujesc pe Dumnezeu.

- Ai vrea să te propun pentru cardinal la Roma?

- Mă flatați sire. Care preot n-ar vrea?

- Atunci nu ești pe deplin fericit, din moment ce râvnești la asemenea glorii lumești.

L-a chemat pe cel mai de seamă filosof și l-a întrebat:

- Ești fericit?

- Da, desigur, am cărțile și cunoașterea să-mi țină companie.

- Ai vrea să conduci academia sau biblioteca regală?

- O da, aș fi onorat, maiestate.

- Hm, nu, nu ești cu adevărat fericit dacă dorești o poziție superioară.

Și tot așa. Nu găsea pe nimeni care să nu vrea să fie mai mult decât era deja. Descurajat, a încetat căutarea și a plecat la vânătoare. Nici aici n-a avut mai mult succes, a colindat toată ziua peste câmpuri și crânguri fără să prindă mai nimic de seamă. Într-un târziu, obosit, renunță și se îndreaptă către locul de adunare, când, deodată, aude un cântec de fluier. Atâta viață și voie bună răzbătea din acele triluri încât nu se putu abține să nu-l caute pe cel care cânta. Nu la mare depărtare dă peste un ciobănaș care stătea pe un butuc și cânta la fluier:

- Ce faci, omule?

- Cânt, domnule, cânt și mi-e bine.

- Știi cine sunt eu?

- Nu…

- Sunt regele tău…și vreau să te întreb ceva foarte important: ești fericit? Adică, fericit cu adevărat.

 

- Nu știu, maiestate, aș zice că sunt.

- Vrei să vii la curte? Vrei să te fac mare șambelan?

- Nu maiestate, ce să fac acolo? Mi-e bine unde sunt.

- Nu vrei avuție? Mărire?

- Nu vreau și n-am nevoie de așa ceva, sire, port totul cu mine.

Bucuros și convins că a găsit ceea ce căuta, regele se dă jos de pe cal și se apropie de omul fericit. Începe să-i desfacă tunica din pânza simplă, țărănească. Dar deodată se oprește, stupefiat. Pe față i se citește dezamăgirea profundă, iar brațele îi cad pe lângă corp, inerte: omul fericit nu avea cămașă. "

Morala: Fericirea nu se cumpara ci se traieste!

Lumina lina de la tara

VIATA INCEPE LA TARA  

 

Ţăranii n-au ieşit, niciodată, în stradă, să poarte pancarte scrise cu majuscule sau să scandeze lozinci cu rimă.

Ţăranii n-au venit, la Bucureşti, cu trenul, să dea cu sapa-n cap cuiva.

Ţăranii-şi îngroapă, în batiste legate la colţuri, pensiile de ceapişti şi trăiesc din ce le dă Dumnezeu, un fir de ceapă, o roşie, câteva ouă.
Ţăranii noştri şi-au dărâmat cuptoarele din curte şi-şi cumpără pâine de la buticul din centrul satului.

Pe ei nu-i invită nimeni la talk-show-uri, nici măcar în gradena cu public, să-i întrebe dacă mai trăiesc, dacă-i doare ceva, dacă au după ce să bea apă.

Ţăranii români mai există doar în evidenţa populaţiei.

În statistici, în barometre şi, o dată la patru ani, în calculele candidaţilor care-mpart găleţi brenduite, ulei şi zahăr, votanţilor din mediul rural.
Ţăranii noştri apar la televizor, în emisiunea "Schimb de mame", la inundaţii, când cad casele din chirpici peste ei, de Paşte, să povestească, întru impresionarea telespectatorului de la oraş, cum se încondeiază ouăle.
Ţăranii români, peste care au trecut, în 20 de ani, secete, potopuri şi liote de guvernanţi, una mai lacomă şi mai incapabilă decât alta, abia se mai ţin pe picioare. Ţăranii noştri sunt românii nimănui.

Trebuie sa ne întoarcem, împreună, la ţară.

Aşa cum, în vreme de necaz, ne întoarcem înspre Biserică şi la Dumnezeu.

Ne întoarcem la ţară, pentru că în satele sărăcite şi nemaibăgate de nimeni în seamă e sufletul României.

De aici, trebuie să reîncepem să trăim, dacă vrem să ne mai vindecăm vreodată.

Ţara începe, de la ţară.

Aici, ne sunt rădăcinile.

Ca să smulgi un copac din pământ, îi tai rădăcinile. Îngenuncherea României a fost posibilă prin distrugerea, sistematică, a satului românesc.

Prin batjocorirea ţăranilor, care-şi muncesc astăzi pământul, pe datorie şi din respect, fără să aibă vreo brumă de profit, prin umilirea celor care-şi vând laptele din bătătură cu 40 de bani, pentru ca noi să-l cumpărăm din supermarket la un preţ de 10 ori mai mare, prin înjosirea celor care vin cu o legătură de pătrunjel la piaţă şi-s călcaţi în picioare de ţiganii afacerişti.
Avem 1,5 milioane de hectare de teren arabil necultivat.

Ni s-au băgat pe gât şi le-am înghiţit, din ignoranţă şi din snobism, roşii de Turcia, cartofi din Italia, mere din Grecia, căpşuni din Spania, usturoi din China şi morcovi din toată Uniunea Europeană.

Împingem, intraţi în transă, cărucioarele prin supermarketuri şi devenim consumatorii altora, fără să ne gândim la ei.

La ţăranul român care-şi vinde ouăle de găină la troc pe o pereche de chiloţi, la ei, care-şi arde pieile şi lâna tunsă de pe oaie, pentru că nimeni nu i le mai cumpără, la ei, care moare încet şi singur, fără bani de îngropăciune.
Măria Sa, ţăranul român, este scuipat în obraz de ciocoii zilelor noastre, de boierii de la guvernare şi de orăşenii globalizaţi.

Ne întoarcem la ţară.

Cu vinovăţie şi cu evlavie.

E un exerciţiu pe care ar trebui să-l facă oricare român.

Ne întoarcem la părinţii şi la bunicii noştri, la copilăria noastră, cea cu pâine coaptă în vatră şi brânză şi roşii calde de soare, din grădină.
Cu tălpile goale pe uliţele desfundate, cu buzunarele pline de corcoduşe, cu obrajii murdari de miezul din pepenele spart de pământ.
Din corporaţii de beton şi sticlă, din mall-uri, din supermarket-uri, din ţările unde-am plecat să muncim cu cârca, pentru viitorul luminos al copiilor rămaşi ai nimănui, ne întoarcem, cu gândul şi cu pasul, la sufletul României.