Lumina lina de la tara

VIATA INCEPE LA TARA  

 

Ţăranii n-au ieşit, niciodată, în stradă, să poarte pancarte scrise cu majuscule sau să scandeze lozinci cu rimă.

Ţăranii n-au venit, la Bucureşti, cu trenul, să dea cu sapa-n cap cuiva.

Ţăranii-şi îngroapă, în batiste legate la colţuri, pensiile de ceapişti şi trăiesc din ce le dă Dumnezeu, un fir de ceapă, o roşie, câteva ouă.
Ţăranii noştri şi-au dărâmat cuptoarele din curte şi-şi cumpără pâine de la buticul din centrul satului.

Pe ei nu-i invită nimeni la talk-show-uri, nici măcar în gradena cu public, să-i întrebe dacă mai trăiesc, dacă-i doare ceva, dacă au după ce să bea apă.

Ţăranii români mai există doar în evidenţa populaţiei.

În statistici, în barometre şi, o dată la patru ani, în calculele candidaţilor care-mpart găleţi brenduite, ulei şi zahăr, votanţilor din mediul rural.
Ţăranii noştri apar la televizor, în emisiunea "Schimb de mame", la inundaţii, când cad casele din chirpici peste ei, de Paşte, să povestească, întru impresionarea telespectatorului de la oraş, cum se încondeiază ouăle.
Ţăranii români, peste care au trecut, în 20 de ani, secete, potopuri şi liote de guvernanţi, una mai lacomă şi mai incapabilă decât alta, abia se mai ţin pe picioare. Ţăranii noştri sunt românii nimănui.

Trebuie sa ne întoarcem, împreună, la ţară.

Aşa cum, în vreme de necaz, ne întoarcem înspre Biserică şi la Dumnezeu.

Ne întoarcem la ţară, pentru că în satele sărăcite şi nemaibăgate de nimeni în seamă e sufletul României.

De aici, trebuie să reîncepem să trăim, dacă vrem să ne mai vindecăm vreodată.

Ţara începe, de la ţară.

Aici, ne sunt rădăcinile.

Ca să smulgi un copac din pământ, îi tai rădăcinile. Îngenuncherea României a fost posibilă prin distrugerea, sistematică, a satului românesc.

Prin batjocorirea ţăranilor, care-şi muncesc astăzi pământul, pe datorie şi din respect, fără să aibă vreo brumă de profit, prin umilirea celor care-şi vând laptele din bătătură cu 40 de bani, pentru ca noi să-l cumpărăm din supermarket la un preţ de 10 ori mai mare, prin înjosirea celor care vin cu o legătură de pătrunjel la piaţă şi-s călcaţi în picioare de ţiganii afacerişti.
Avem 1,5 milioane de hectare de teren arabil necultivat.

Ni s-au băgat pe gât şi le-am înghiţit, din ignoranţă şi din snobism, roşii de Turcia, cartofi din Italia, mere din Grecia, căpşuni din Spania, usturoi din China şi morcovi din toată Uniunea Europeană.

Împingem, intraţi în transă, cărucioarele prin supermarketuri şi devenim consumatorii altora, fără să ne gândim la ei.

La ţăranul român care-şi vinde ouăle de găină la troc pe o pereche de chiloţi, la ei, care-şi arde pieile şi lâna tunsă de pe oaie, pentru că nimeni nu i le mai cumpără, la ei, care moare încet şi singur, fără bani de îngropăciune.
Măria Sa, ţăranul român, este scuipat în obraz de ciocoii zilelor noastre, de boierii de la guvernare şi de orăşenii globalizaţi.

Ne întoarcem la ţară.

Cu vinovăţie şi cu evlavie.

E un exerciţiu pe care ar trebui să-l facă oricare român.

Ne întoarcem la părinţii şi la bunicii noştri, la copilăria noastră, cea cu pâine coaptă în vatră şi brânză şi roşii calde de soare, din grădină.
Cu tălpile goale pe uliţele desfundate, cu buzunarele pline de corcoduşe, cu obrajii murdari de miezul din pepenele spart de pământ.
Din corporaţii de beton şi sticlă, din mall-uri, din supermarket-uri, din ţările unde-am plecat să muncim cu cârca, pentru viitorul luminos al copiilor rămaşi ai nimănui, ne întoarcem, cu gândul şi cu pasul, la sufletul României.